Istoria Asigurarilor

Din Preistorie pana in prezent

Istoria Asigurarilor

Asigurarile in Preistorie

Conceptul de asigurare, in sensul distributiei riscului, este la fel de vechi ca societatea omeneasca. Cunoastem azi doua tipuri de economii: cele de schimb, bazate pe bani, cu piete, valute, instrumente financiare si cele naturale, mai arhaice, in care bunurile materiale se produc direct pentru consum. Intr-o astfel de economie, asigurarea exista sub forma intr-ajutorarii: cand o casa arde, orice membru al comunitatii ii sare in ajutor pagubitului, asistandu-l la reconstructia locuintei si asigurandu-se astfel ca va beneficia la randul sau de ajutor in caz ca o nenorocire similara l-ar lovi candva. Cei care nu contribuie raman condamnati sa nu primeasca nici macar ajutorul vecinilor.

In sensul modern al cuvantului, corespunzand unei economii de schimb, negustorii chinezi si babilonieni practicau metode primitive de transfer sau distributie a riscului inca din mileniile al 3-lea, respectiv al 2-lea inainte de Christos. Cand aveau de navigat cursuri de apa rapide si zbuciumate, comerciantii chinezi obisnuiau sa-si imparta incarcatura intre mai multe vase pentru a-si limita pierderea, daca vreunul dintre ele s-ar fi scufundat. Babilonienii dezvoltasera un sistem inregistrat in celebrul “Cod al lui Hammurabi” si practicat de primii navigatori pe Mediterana, conform caruia, cand un negustor isi finanta transportul luand un imprumut, putea plati o suma suplimentara ca garantie ca, in cazul furtului incarcaturii, imprumutul va fi anulat.

Pe la anul 600 dupa Christos, grecii si romanii antichitatii introduceau concepte timpurii de asigurare de viata si de sanatate cand organizau asociatii numite “societati benevolente” care aveau in grija familiile membre si se ocupau de achitarea costurilor ceremoniilor funerare ale acestora.

Asigurarile in Preistorie si Antichitate

In Persia, intre secolele al 6-lea si al 3-lea inainte de Christos, monarhii dinastiei Ahemenizilor au fost primii care si-au asigurat oficial poporul. Traditia respectiva era oficiata de anul nou, cand capetenia fiecarui grup etnic prezenta monarhului daruri. Orice dar era evaluat de curtenii cei mai apropiati monarhului si inregistrat in evidentele unui birou special al guvernului. Intr-una dintre lucrarile sale despre Iranul antic, istoricul si scriitorul persan Jahez Basri, spunea: “Cand un om care a adus un dar de Norouz (anul nou iranian) e la anaghie sau vrea sa ridice o cladire, sa dea un mare ospat sau sa-si casatoreasca copii, acela care e insarcinat la curte cu acest lucru,ii va verifica inregistrarea. Iar daca aceasta depaseste 10.000 de derrik (moneda de aur locala), omul va primi de doua ori pe-atat.”

Prima atestare documentara a ceea ce cunoastem astazi sub numele de asigurare de viata vine insa din antichitatea romana, sub forma “cluburilor de inmormantare”. Romanii credeau ca, pentru a nu ajunge o fantoma chinuita, oricine trebuia inmormantat “cum se cuvine”. Aceasta insemna masuri relativ extravagante luate pentru organizarea unor ceremonii elaborate de cinstire a memoriei decedatului. Iar pentru a se putea ridica la inaltimea acestor standarde, cetatenii de rand se inscriau intr-un astfel de “club de inmormantari”, unde plateau cu regularitate o cotizatie lunara. Cand un membru deceda, clubul ii finanta inmormantarea si, in unele cluburi, chiar oferea familiei supravietuitoare o stipendie. Acest tip de societate de intr-ajutorare functiona, se pare, si in India Budhista.

Asigurarile in Antichitate si in Evul Mediu

Principiul conform caruia, cand un negustor isi finanta transportul luand un imprumut, putea plati o suma suplimentara ca garantie ca, in cazul furtului incarcaturii, imprumutul va fi anulat, era practicat si de hindusi pe la anul 600 inainte de Christos.

In legea maritima exista un principiu conform caruia, in caz de urgenta, daca incarcatura unei nave este aruncata peste bord pentru a salva vasul sau un accident survenit in cursul voiajului genereaza cheltuieli suplimentare, pierderea este suportata in mod egal de toate partile care detin un interes financiar in voiajul respectiv. Acest principiu care dateaza din antichitate, cam de pe la anul 800 inainte de Christos, a fost inventat de locuitorii insulei Rodos si este unica maxima legislativa care a supravietuit din marele corp de legi al insulei, cunoscut ca Lex Rhodia.

In vremea Imperiului Roman, o forma rudimentara de asigurare oferea un venit persoanei care, suferind un accident, nu mai putea munci. Odata cu progresul civilizatiei europene, institutiile si practicile de protectie sociala incep sa se rafineze.

Ca urmare a descoperirii de noi teritorii geografice, de noi rute de navigatie si, in consecinta, ca urmare a dezvoltarii comertului, societatile benevolente ale grecilor si romanilor antici evolueaza in breslele Evului Mediu: la inceput, ca ucenici, mestesugarii isi petreceau copilaria muncind pentru un mester, fiind platiti foarte putin sau deloc. Odata ce deveneau ei insisi mesteri, incepeau sa-si plateasca propria cotizatie breslei si sa-si pregateasca proprii ucenici.

Asigurarile in Evul Mediu

In Europa Evului Mediu, breslele instarite dispuneau de cufere pline care functionau ca un fond de asigurare. Astfel, daca atelierul unui mester era nimicit de foc, incident comun in mahalalele de lemn ale Europei medievale, breasla il reconstruia, finantandu-se din propria visterie. Daca un mester era pradat, breasla ii putea acoperi datoriile pana cand acesta incepea sa castige din nou. Daca un mester suferea un accident in urma caruia nu mai putea munci sau chiar deceda, breasla avea obligatia de a sustine financiar fie accidentatul, fie familia vaduvei. De vreme ce o buna parte a comertului se desfasura pe mare, teama de pirati era si ea la ordinea zilei, asa ca breslele ofereau chiar si rascumparari pentru membrii cazuti prizonieri in mainile piratilor. In esenta, toate acestea se leaga de conceptul de asigurare sau preluare a riscului, iar aceasta forma de asigurare practicata de bresle se regaseste astazi in conceptul de asigurare de grup.

In 1347, natiunile maritime ale Europei intra, la Genova, in cel mai vechi contract de asigurare cunoscut si decid sa accepte asigurarile maritime ca practica uzuala. Apar astfel in secolul al 14-lea contracte de asigurare separate, adica polite de asigurare care nu sunt combinate cu imprumuturi sau cu alte tipuri de contracte, ca pana atunci. Incet-incet, in Europa de dupa Renastere, asigurarile devin din ce in ce mai sofisticate si se specializeaza. Incepand cu secolul al 17-lea, exista deja legi care se ocupa de furnizarea asigurarii de boala pentru marinari si a celei de infirmitate pentru soldati.

Inceputurile asigurarilor in vremurile moderne

La sfarsitul secolului al 17-lea ia amploare comertul cu bunuri exotice intre Lumea Noua, cea veche si coloniile Imperiului Britanic. La Londra, la finalul anilor 1680, Edward Lloyd deschide o cafenea frecventata de negustori, navigatori, proprietari si capitani de vase, bancheri. El le furnizeaza clientilor informatii de incredere stranse de la docuri si din alte surse, despre diversele curse si transporturi – acest serviciu se va transforma mai tarziu in celebra publicatie “Lloyd’s List”, existenta si azi. Cafeneaua devine astfel locul de intalnire a tuturor celor interesati sa-si asigure incarcaturi si transporturi navale, precum si a celor doritori sa subscrie astfel de asigurari, Lloyd’s ramanand pana azi liderul de piata al asigurarilor maritime.

Se naste un adevarat sistem de finantare a voiajelor catre Lumea Noua. Intai, negustorii si firmele de navigatie cauta finantare. Acestia gasesc cetateni doritori sa devina colonisti, de obicei recrutati din cartierele sarmane al Londrei. In schimb, investitorilor li se garanteaza cote-parte din valoarea bunurilor pe care colonistii le vor produce sau descoperi in Americi (e foarte raspandita convingerea ca America e presarata la tot pasul cu zacaminte de aur si alte metale pretioase). Dupa ce calatoria e asigurata de investitori, negustorii si proprietarii de nave se intalnesc cu investitorii la Lloyd’s si dau citire cu glas tare listei cu incarcatura vasului. Cei interesati sa preia riscul contra unei sume fixe, semneaza la finalul documentului, sub cifra respectiva,reprezentand partea de incarcatura pentru care isi asumau responsabilitatea, asadar “subscriu”.

Istoria asigurarilor de sanatate - inceputul

Multi cred ca asigurarile de sanatate sunt un concept nou, o masura moderna de protectie a individului, pusa in aplicare in tarile civilizate. Adevarul este insa cu totul altul. Inca de la inceputurile civilizatiei, oamenii au considerat ca sanatatea este un subiect important de care trebuie sa se preocupe permanent. In China antica, oamenii dadeau bani medicului in perioada in care erau sanatosi pentru ca, in cazul unei imbolnaviri sa fie tratati fara sa isi epuizeze resursele financiare. In perioada Imperiului Roman o forma incipienta de asigurare ii garanta celui prevazator un venit lunar in cazul in care acesta s-ar fi imbolnavit sau accidentat si nu ar mai fi putut sa munceasca. Aranjamente similare se faceau in Europa in timpul epocii medievale. In secolul al 17-lea au inceput sa apara legi care se refereau la anumite drepturi banesti pe care le aveau cei bolnavii sau soldatii raniti in timpul luptelor. Cel care a propus pentru prima oara folosirea termenului de asigurare de sanatate, in 1694, este Hugh Chamberlen senior, medic ginecolog al casei regale britanice. Chamberlen provenea dintr-o familie renumita de medici din Londra. Dealtfel bunicul sau, Peter Chamberlen, este cel care a inventat forcepsul. Hugh senior vroia retributii banesti pentru cei bolnavi si care nu mai puteau munci. Demersurile sale nu au mai avut succes odata ce acesta a iesit din gratiile casei regale, cativa ani mai tarziu. Putem incepe sa vorbim despre asigurarile de sanatate in alcatuirea lor moderna de abia la inceputul secolului al 19-lea.

Inceputurile moderne ale asigurarilor de sanatate

La mijlocul secolului al 19-lea, imaginea cailor ferate britanice are de suferit din cauza accidentelor, iar conducerea regiei cauta o solutie sa inlature frica pasagerilor de a calatori cu trenul. In 1848, Compania de Asigurari a Pasagerilor este insarcinata sa rezolve aceasta problema. Compania lanseaza prima asigurare in caz de accident pentru calatori. Pasagerii cumparau asigurarea cu un mic adaos la costul biletului, iar in cazul in care erau accidentati sau decedau in timpul calatoriei, ei – sau familiile lor – primeau o suma generoasa. In scurt timp, Compania de Asigurari a Pasagerilor isi extinde activitatea, asigurand toate tipurile de accidente, iar alte companii din Anglia si SUA urmeaza modelul.

O alta forma timpurie de asigurare este cea in caz de boala. Diferita de forma moderna a asigurarii de sanatate, prin care companiile acopera clientului cheltuilelile medicale si de ingrijire, asigurarea in caz de boala era mai degraba o indemnizatie pentru incapacitate prin care se platea o suma deja stabilita, in caz ca asiguratul se simtea rau. Compania platea cheltuielile medicale, dar compensa si veniturile pierdute de asigurat din cauza incapacitatii de a munci.

Prima asigurare de sanatate este emisa in Statele Unite ale Americii la mijlocul secolului al 19-lea, aproximativ in aceeasi perioada in care este lansata asigurarea pentru calatori, dar devine raspandita abia in ultima decada a secolului. Cu cat companiile castiga mai multa experienta si acumuleaza mai multe informatii, cu atat polita devine mai complexa si ajunge sa acopere toate bolile si interventiile chirurgicale, eliminand perioadele de asteptare si extinzand la maximum perioada de beneficiu.

Asigurarea de sanatate la inceputul secolului 20

La inceput, asigurarile erau vandute ca polite individuale. Prima asigurare de sanatate de grup a fost semnata in SUA, in anul 1910, cand Montgomery Ward & Company a semnat un contract de asigurare prin care angajatii sai primeau un venit saptamanal daca nu puteau munci din cauza problemelor medicale. In anii ce au urmat, marile companii de asigurari au inceput sa incheie polite de grup pentru angajatori.

Asigurarile de calatorie si sanatate cresc rapid intre sfaristul secolului al 19-lea si inceputul secolului 20. Se formeaza noi companii si firmele care incheiau polite de viata sau in caz de incendiu intra pe noile domenii. In ciuda progresului, companiile inca nu au experienta necesara pentru a estima exact incidenta imbolnavirilor si ce sume sa fie acordate clientilor. In consecinta, chiar si firmele care faceau eforturi mari sa acorde sume corespunzatoare, nu reuseau sa acopere despagubirile cerute in intregime. Aceasta situatie face ca multi asiguratori sa piarda sume mari de bani si chiar sa ajunga la faliment.

Licentierea de stat a companiilor si cadrul legal erau deficitare in secolul al 19-lea, dar totul se schimba in 1905, prin Investigatia Armstrong. Anchetarea modalitatilor de lucru a companiilor care ofereau asigurari de viata, a rezultat intr-o implicare mai atenta a guvernului in toate tipurile de asigurari. Multe state din America adopta noi masuri legale prin care sunt dictate sumele acordate prin politele de asigurari si reglementaza operatiunile companiilor de asigurari. De asemenea, autoritatile supravegheaza mai indeaproape domeniul pentru a se asigura ca sunt respectate masurile legale si reglementarile stabilite.

Inceputul asigurarilor de sanatate in Germania

“Muncitorul german are motive sa se planga de nesiguranta existentei sale. Nu stie daca va trebui sa munceasca toata viata si nu stie daca va ramane sanatos pentru a putea munci. Iar daca se intampla sa se imbolnaveasca si sa nu mai poata lucra, atunci societatea nu il ajuta cu nimic sa scape de saracie, oricat de mult si de constiincios a muncit omul acela” – acestea au fost cuvintele lui Otto von Bismarck, prim ministru al Prusiei si omul care a scris prima pagina din istoria asigurarilor de sanatate din Germania. Pe 17 noiembrie 1881, cel care avea sa devina ulterior primul cancelar al Imperiului German a initiat programul de protectie sociala ale carei principii de baza sunt respectate si astazi in Europa Centrala si de Est. In viziunea lui Bismarck, muncitorul german trebuia sa fie asigurat impotriva bolilor, a accidentelor de munca si trebuia sa primeasca bani odata cu pensionarea. Nimeni pana atunci nu se gandise ca oamenii simpli s-ar putea bucura de astfel de retributii. Dealtfel nu putini au fost aceia care s-au opus acestui program considerat prea generos. Totusi, in 1883 asigurarea de sanatate avea sa fie prima din normele de protectie sociala care avea sa fie aplicata. In aceasi perioada, Banca Nationala a Romaniei de abia se infiinta si primea drepturi exclusive pentru a emite moneda, iar muncitorii romani mai aveau de asteptat pana sa se gandeasca la drepturi si privilegii.

Evolutia asigurarilor de sanatate in Germania

In 1883, legea privind asigurarea de sanatate a muncitorilor germani era deja reglementata. Costurile trebuiau impartite intre angajatori si angajati in urmatoarea proportie: o treime trebuia platita de angajatori, iar restul de doua treimi de beneficiari. Plata pentru tratament si concediul medical de pana la 13 saptamani erau stabilite prin lege si suportate de stat. Programul trebuia aplicat cu foarte multa atentie, deoarece urma sa cuprinda rand pe rand toate segmentele de muncitori germani. In 1885 statul oferea asigurare medicala paturii mai sarace a clasei muncitoare. Asta insemna aproximativ 10 la suta din populatie. In functie de venituri au urmat apoi si celelalte categorii sociale. In 1901 functionarii si muncitorii din transporturi aveau asigurare de sanatate. In 1911, au primit acest drept si muncitorii din agricultura si silvicultura, iar in 1914 si functionarii publici. In 1941, asigurarea de sanatate i-a inclus si pe pensionari. Agricultorii independenti au fost inclusi in program in 1972 iar studentii in 1975. Cei care aveau venituri peste pragul prevazut de lege putea sa fie inclusi optional in programul asigurarilor.  Separarea Germaniei in doua state diferite la mijlocul anilor ’40 a dus la doua sisteme de asigurari diferite. In Germania de Est, programul de asigurari a fost trecut in administratia autoritatilor, iar medicii au devenit angajati ai statului. In Germania de Vest, a fost restabilit sistemul de dinaintea razboiului. Guvernul supraveghea sistemul de asigurari, dar nu il controla.  In grija autoritatilor intra administrarea si finantarea spitalelor si acordarea anumitor fonduri de ajutorare. Adevaratele probleme administrative erau rezolvate insa la nivel local.

Asigurarea moderna de sanatate in Germania

In Germania de Vest o buna parte a administrarii asigurarilor medicale se afla in grija asociatiilor non-profit, a companiilor private de asigurari si a organizatiilor de voluntari. Astfel, mecanismul asigurarilor de sanatate a ajuns sa functioneze eficient si fara abuzuri: niciun grup nu putea hotari de unul singur calitatea serviciilor, sumele rambursate sau remuneratia primita.

Incepand cu mijlocul anilor ’90, asigurarea germana de sanatate presupune tratament ambulatoriu, spitalizare, salariu intreg pentru mame incepand cu sase saptamani inainte de nastere si opt saptamani dupa, zile libere pentru a ingriji rudele cu probleme medicale, concediu pentru reabilitare fizica si psihica si, o data la cativa ani, dreptul la un concediu de o luna, petrecut intr-un centru de sanatate. Persoanele care nu pot munci din cauza unei afectiuni au dreptul la un concediu platit integral timp de sase saptamani, iar apoi primesc 80 la suta din salariu pentru o perioada care poate sa ajunga si pana la 78 de saptamani. Incepand cu anul 1977, comunitatea asiguratorilor germani a facut eforturi sustinute pentru a reduce cheltuielile pentru asigurarile de sanatate. A fost desemnata o comisie formata din 60 de membri ai celor mai importante grupuri de asiguratori care sa se ocupe de eficientizarea costurilor.  In 1992, germanii cheltuiau pentru sanatate doar 8,1% din venitul lunar brut, fata de 12 la suta cat cheltuia un asigurat din Statele Unite ale Americii.

Asigurarea de sanatate germana in zilele noastre

Dreptul la sanatate este sacru pentru germani. Niciun partid politic, indiferent de orientare sau program nu a incercat sa schimbe principiile de baza ale sistemului de asigurare de sanatate.

In acest moment, 97 % din cetatenii rezidenti in Germania au asigurare de sanatate acordata de guvern sau privata. Restul de 3 % care nu au niciun fel de asigurare de sanatate sunt fie cei foarte bogati, care nu sunt interesati de un astfel de sprijin, fie cei foarte saraci, care primesc ajutor medical prin intermediul asistentei sociale. Un cetatean german plateste in fiecare luna cam 10 la suta din salariu pentru asigurarea sa de sanatate.

Din 1997 asigurarea de sanatate acordata de stat este obligatorie pentru toti cei care castiga mai putin de 3.937 de euro pe luna, salariu brut. Cei care castiga mai mult decat aceasta suma pot opta pentru sistemul privat de asigurari. Aproximativ 11% din cetatenii germani au facut aceasta alegere. In ultimii ani exista insa o tendinta din ce in ce mai mare a germanilor pentru a opta pentru asigurarea privata de sanatate. Motivul pare sa fie calitatea superioara a serviciilor medicale private fata de cele acordate de stat, in conditiile in care sistemul medical de stat german este considerat a fi unul din cele mai bune din lume.